“Am vrea să ne faceţi cununia religioasă la biserica dumneavoastră”, ni se spune adeseori, ca introducere la anunţul minunatului eveniment care are loc în viaţa unor tineri. Într-adevăr, Sfânta Taină a Cununiei este încărcată cu o semnificaţie aparte în viaţa fiecărui om, credincios ori nu. Să lămurim mai întâi terminologia folosită cu privire la momentele importante care conduc la împlinirea dragostei şi întemeierea mediului de mărturisire a ei, ceea ce unii numesc astăzi prozaic, „familia”. “Căsătoria” şi “Cununia”, tratate ca sinonime, reprezintă faptic două realităţi independente. Termenul căsătorie trimite spre înţelegerea “laică” a legăturii oficializate de legislaţia în vigoare, prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru două persoane de sex opus, ca urmare a alegerii şi hotărârii libere a celor doi. Cununia sau “încununarea” este o Sfântă Taină, care se săvârşeşte în biserică şi este prin excelenţă “religioasă” pentru că uneşte spiritual un bărbat şi o femeie care au aceeaşi credinţă şi dorinţa de a-şi manifesta şi desăvârşi dragostea unuia pentru altul, de a se mântui împreună prin împlinirea liberă şi conştientă a poruncilor dumnezeieşti de către cei care se cunună. Aşadar, între cele două există nişte diferenţe de conţinut şi realitate socială şi spirituală care trebuie să ne determine în a nu le mai folosi ca sinonime:
1. Căsătoria este un Contract civil al autorităţilor de resort care stabileşte obligaţiile și drepturile precise ale subiecţilor unul faţă de altul, faţă de eventualii copii şi faţă de societatea civilă; Cununia stabileşte o regulă care este în acelaşi timp îndatorire şi drept: de a se iubi unul pe altul, cu toate consecinţele care derivă din aceasta;
2. Căsătoria are valabilitate pe timpul vieţii; Cununia are valoare veşnică. În faţa lui Dumnezeu bărbatul şi femeia sunt responsabili de păcatele soţului/soţiei sale, întrucât devin una prin însoţirea după norma dumnezeiască;
3. Căsătoria se face prin consimţământul temporar al partenerilor şi confirmarea acestuia de către autoritatea civilă; Cununia se face prin pecetluire definitivă de către Hristos care este în acelaşi timp invitat şi participant la nuntă;
4. Oficiantul căsătoriei este ofiţerul stării civile, săvârşitorul nevăzut al cununiei este Hristos cel veşnic, de unde şi calitatea ei de legătură eternă. Preotul obiectivează ceea ce se petrece nevăzut prin lucrarea lui Hristos;
5. Căsătoria nu este absolut necesară pentru mântuire; Cununia este condiţie şi mijloc de mântuire a celor doi, în strânsă legătură, în fidelitate şi iubire dăruitoare (sintagma vrea să evite înţelegerea în sens posesiv a noţiunii “iubire”).Formula “cununie religioasă” nu este fericită, iar gramatical se încadrează în categoria pleonasmelor, pentru că nu există “cununie laică” sau „cununie civilă”. În ce priveşte “căsătoria religioasă” este o formulă care pierde din frumuseţea şi conţinutul sacru implicat de ideea de “cununie”. Există oameni căsătoriţi dar necununaţi. Mult mai puţini sunt cei cununaţi dar necăsătoriţi, întrucât căsătoria este condiţie a primirii tainei cununiei, impusă prin lege de Alexandru Ioan Cuza şi păstrată ca atare până astăzi.

Taina Sf. Botez