Sfântul Nicodim Aghioritul, tratând despre Taina Sfintei Spovedanii, în cartea sa “Îndrumarde mărturisire”, ne arată modul în care putem participadeplin şi conştient la aceasta:

Spovedania este destăinuirea rostită a faptelor, şi cuvintelor, şi gândurilor viclene, facută de bună voie, cufrângerea inimii, cu osândire de sine, limpede, fară ruşine, cu hotărâre, către un duhovnic rânduit canonic.”

Deci, conform învăţăturii de-Dumnezeu-purtătorului Părintelui nostru, spovedania trebuie să fie:


Starea noastră în legătură cu Taina Spovedaniei exprimă gradul în care trăim adevărata pocăinţă. Dacă socotim spovedania doar o simplă anticameră, o procedură obligatorie în pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie, o corvoadă ce trebuie împlinită de două-trei ori pe an pentru a primi permisiunea formală de a ne împărtăşi, atunci, din nefericire, subapreciem Taina şi îl descalificăm pe preot din lucrător în simplu mijloc, în „comerciant” al Dumnezeiescului Har, într-unul care împarte rugăciuni şi formule de iertare. Astfel, o legătură personală – duhovnic-ucenic -eşuează într-o relaţie de „liber schimb“, şi durerea pentru păcatele noastre este înlocuită de un sentiment de auto-control şi autojustificare.

Dacă îi exceptăm pe puţinii „aleşi” – care din fericire însă n-au lipsit niciodată din lume şi care prin faptele adevăratei pocăinţe bine-plac lui Dumnezeu -, cei mai mulţi dintre noi ne limităm la o pălăvrăgeală pe teme duhovniceşti, la o viaţă plină de compromisuri şi de regrese, la o spovedanie facută la o anumită perioadă de timp din obişnuinţă, la repezeală şi inconştient, fară acea legătură tainică de ascultare faţă de duhovnic. De aceea nu e de mirare că dumnezeiescul har este împiedicat să lucreze în sufletul nostru, spre a ne preschimba din „vasele mâniei Sale, gătite spre pierire”(Romani 9,22) în „vas[e] de cinste, sfinţit[e], de bună trebuinţă stăpânului, potrivit[e] pentru tot lucrul bun”(2Timotei 2,21). Şi, dacă vreodată vom fi ridicaţi spre a ne vedea sărăcia sufletească, poate, dacă vom avea voinţă, ne vom îndrepta viaţa. Astăzi, pentru noi, credincioşii contemporani, răul este că suntem satisfacuţi de acest mod de viaţă, că ne socotim „buni creştini“, cu conştiinţa liniştită, deoarece împlinim oarecare îndatoriri formale, exterioare, şi ne ferim de la faptele imorale şi necinstite văzute. Ne apropiem însă de Taina Spovedaniei fără să avem conştiinţa deplină a stării noastre împătimite, uitând că numai în cunoaşterea bolii putem avea nădejdea izbăvirii.

Mărturisirea păcatelor noastre se limitează la o cercetare de sine cu totul plată şi se baricadează într-un fel în încercare de a ne îndreptăţi, trecând sub tăcere multe aşa-zise (după judecata noastră) păcate neînsemnate, „mici abateri“, şi ajungând de multe ori să ascundem căderi grave. Aşa încât putem să venim ani întregi la Taina Spovedaniei şi să nu plecăm cu adevărat odihniţi, ci să rămânem înăuntrul nostru tulburaţi. Lăsând însă nemărturisite patimile noastre, tumorile păcatului îşi fac neîmpiedicate lucrarea lor omorâtoare de suflet. Patimile, în loc de a fi îmblânzite de noi, ne stăpânesc şi ne îndepărtează sufletul de harul lui Dumnezeu. Şi cât timp rămânem în lenevire, fară o conştientă luptă duhovnicească, diavolul nu ne deranjează, căci nu există pericolul de a ne pierde. Insă, atunci când ne conştientizăm starea şi punem început pocăinţei, începe şi el turbat războiul împotriva noastră, folosindu-şi toată viclenia pentru a ne împiedica deşteptarea din moleşeala lenei (akediei).

O mare piedică în calea pocăinţei şi a bunei spovedanii, în special pentru oamenii ce merg la biserică, este rătăcirea, suficienţa şi părerea de sine pentru viaţa lor „virtuoasă“. Justificarea de sine este un duşman foarte periculos şi exprimă trufia, mândria interioară. Dacă adevărata pocăinţă constă în micşorarea de sine sau osândirea de sine, în recunoaşterea păcatelor şi a patimilor noastre, este evident cât de departe este justificarea de sine, ca rod şi semn al trufiei, de adevărata pocăinţă.

Fariseul din parabolă este tipul reprezentativ al omului care se justifică pe sine. Se laudă cu virtuţile sale, se consideră pe sine drept şi în acelaşi timp îl desconsideră pe vameş, vâzându-1 păcătos, inferior lui.

Cel ce se justifică pe sine îşi devine propriul judecător şi-şi oferă titlul de „drept“, considerând că Dumnezeu este obligat să-l răsplătească. Devine şi judecător aspru al celorlalţi, judecând chiar şi cele mai nesemnificative scăderi ale lor. Nu recunoaşte slăbiciuni, nu acceptă greşeli.

Cu întunecarea duhovnicească pe care i-o provoacă trufia îi este cu neputinţă să-şi distingă întinarea lăuntrică. Şi de aceea nu are duhul umilit, nu poate să se căiască sincer şi în consecinţă să primească harul lui Dumnezeu. Dacă cumva are bună intenţie, poate cândva Dumnezeu să-l trezească. Dacă însă s-a împietrit din cauza trufiei, numai Dumnezeu ştie de mai are nădejde de mântuire.

Amânarea este, de asemenea, o vicleană uneltire a diavolului, cu care ne poate înşela uşor. Amânăm cel mai important şi mai urgent lucru al vieţii noastre, pocăinţa, pentru mai târziu, considerând că avem timp. Ignorăm faptul că doar prezentul ne apartine. De viitor nu putem fi siguri. Clipa mortii este neştiută. De aceea acum trebuie să luăm hotărârea mântuitoare. Acum să punem început mântuirii.

Unul din multele mijloace pe care le foloseşte diavolul pentru a ne împiedica spovedania este şi neîncrederea în discreţia (pastrarea secretului) duhovnicului. El le insuflă multora teama că duhovnicul le va face cunoscute păcatele. Aceasta este o înşelare, pentru că duhovnicul este legat cu făgăduinţe înspăimântătoare înaintea lui Dumnezeu. Nici sub ameninţarea morţii duhovnicii nu au voie să divulge nimic din cele mărturisite înaintea lor de credincioşi. Femeile, de regulă, obişnuiesc să-şi povestească singure prietenelor sau cunoscutelor păcatele – „dar rămâne între noi!” -, iar atunci când una dintre ele le face publice, dau vina pe duhovnic.

Ultima şi cea mai putemică armă a diavolului, mai ales împotriva celor ce au săvârşit păcate mari, este deznădejdea. Acesta ascunde cu viclenie milostivirea lui Dumnezeu, nemăsurata Sa milă şi dragostea Sa de nespus faţă de noi şi ni-L arată ca fiind doar drept şi osânditor. Mai mult, ne şterge din memorie adevărul că patimile noastre se pot transforma în virtuţi, cu harul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl dăruieşte oricui se smereşte şi se pocăieşte sincer. Deznădejdea constituie hulă împotriva lui Dumnezeu, căci este negarea dragostei Lui, a iubirii Sale de oameni şi a milei Sale. Este încă şi negarea fagăduinţelor Sale. Dacă ar fi fost cu putinţă curăţirea sufletelor noastre de patimi numai cu puterile sufletului nostru, atunci cu îndreptăţire toţi ar trebui să fim stăpâniţi de deznădejde. Acum însă, când Dumnezeu cere de la noi numai hotărârea şi străduinţa să trăim conform voii Sale, indiferent de trecut, nu trebuie să ne tulbure nici un gând de deznădejde.

Trebuie să spunem că un păcat deosebit de grav îl constituie faptul de a nu-1 chema pe preot la cei muribunzi, sub pretextul de a nu-i speria. Îi lăsăm astfel să trăiască groaza apariţiei diavolilor la ieşirea sufletului lor, de vreme ce pleacă nepregătiţi.